HENRY MILLER ȘEF LA PERSONAL

HENRY MILLER ȘEF LA PERSONAL (recenzie Tropicul Capricornului – 2)

La una dintre firmele la care lucram în trecut, m-am confruntat la un moment dat cu o situație tensionată. Situație în care toți angajații dintr-un departament (important în activitatea firmei dar caracterizat de preponderența unor posturi care presupuneau mult efort fizic și un grad de calificare scăzut) erau profund nemultumiți de condițiile de muncă și de nivelul salariilor. Tensiunea escaladase pe fondul unei tergiversări prelungite a managementului de a adopta soluții care să amelioreze măcar în parte aspectele negative (care erau reale), reclamate de angajați. Aceștia ajunseseră la un pas de a demisiona în grup.

M-am deplasat la locul unde-și desfășurau activitatea respectivii angajați, împreună cu o distinsă doamnă manager, în a cărei subordine se afla departamentul în cauză. Doamna era un manager cu multiple calități, printre care o menționez și pe aceea că avea o înclinație puternică către lux și o plăcere evidentă de a-și etala această pasiune, în diverse moduri, cel mai la îndemână fiind modul în care se îmbrăca și își accesoriza ținuta. Era și principala responsabilă pentru tergiversarea de care vorbeam mai sus. Convenisem să purtăm discuții individuale, cu fiecare dintre angajați, după care să tragem concluziile discutând între noi, cei doi manageri, iar la final să le prezentăm într-o scurtă ședință colectivă punctul nostru de vedere și ce vom face în continuare. Discuțiile individuale nu au fost deloc confortabile, interlocutorii noștri reușind foarte bine atât să-și  prezinte munca și efortul pe care le depuneau cât și să explice ce “luxuriantă” poate fi viața cu salariile pe care le încasau ei. Când am rămas între noi, pentru a trage concluziile, am simțit-o pe colega mea destul de bulversată. A deschis ea discuția, spunându-mi:  “- Am impresia, totuși, că oamenii ăștia sunt chiar săraci…” Am rămas perplex. Am reușit să depășesc repede această stare și am replicat, evaziv, dar cu scopul de a-mi da mai bine seama cât de ruptă de realitate fusese până la acel moment: “- Nu știu… dar cum ți-ai dat seama?”. Și mi-a răspuns printr-o întrebare: “- Nu ai văzut ce pantofi rupți avea în picioare X ? Instinctiv m-am uitat la pantofii din picioarele ei, încercând să estimez cam cât costau și, deși nu mă pricep, mi-am dat seama că puteau să valoreze aproape cât salariul pe o lună a lui X. Nu i-am răspuns, am simțit că nu avea rost. Ar fi trebuit să-i spun că nu trebuia să ne uităm la pantofii lui X pentru a-i evalua nivelul de trai. Era suficient ceea ce știam demult și anume cât câștigă X și că avea trei copii la școală, iar soția lui lucra și ea, din greu… pe salariul minim pe economie. M-am bucurat în sinea mea pentru X, dându-mi seama că de data asta va obține o mărire de salariu și știind că are niște copii foarte bine educați, care învățau exemplar și care, într-o zi, când vor purta pantofi scumpi și poate vor fi manageri, își vor aduce aminte cu mândrie de pantofii rupți ai tatălui lor. 

Spuneam în articolul precedent despre Miller si experienţa de muncă traită de el, că “orice asemănare cu situații auzite, întâlnite sau trăite în ziua de azi, în firme din România sau de aiurea, este pur și simplu întâmplătoare și total neintenționată”.  Dar recunosc că m-am oprit asupra cărtii Tropicul Capricornului tocmai pentru faptul că realitatea de muncă dintr-o corporație din America anilor “20 are o asemănare puternică cu o realitate existentă pe piața muncii din România de azi.

În ce constă asemănarea?

La un moment dat autorul povesteşte întâlnirea pe care o are în biroul său cu un angajat, Griswold, veteran de razboi, care urma sa fie dat afară pentru că într-un acces de furie si de răzvrătire distrusese mobilierul dintr-o agenţie a companiei:

“De cum s-a așezat pe scaun s-a domolit și s-a îmbunat. Nu mai era un bărbat în toată firea, ci un copil mare. Probabil că fuseseră milioane ca el, copii mari cu mitraliere în mâini, în stare să radă regimente întregi de pe fața pământului fără ca măcar să clipească, dar odată înapoiați în tranșeele vieții, lipsiți de armă, lipsiți de un dușman bine determinat, vizibil, deveneau subit neajutorați ca furnicile. Și totul se învârtește în jurul problemei hranei. Hrana și chiria – astea sunt unicele obiective ale luptei – dar nu există o cale, o cale bine determinată, vizibilă, pe care să lupți. E ca și cum ai vedea o armată puternică și bine echipată, capabilă să nimicească totul în drum, căreia i s-a ordonat să se retragă zilnic (…), să piardă armament, muniții, provizii, (…), să-și piardă până la urmă însăși viața. Oriunde erau oameni care luptau pentru hrană și chirie, avea loc această retragere, în ceață, în beznă, fără alt motiv decât că era soluția strategică. Însemna să mănânci inima din om. A lupta e ușor; dar a lupta pentru hrană și chirie e ca și cum ai ține piept unei oști de fantome.

Despre asta este vorba. Despre a munci doar pentru supravieţuire şi despre faptul că un asemenea tip de muncă poate ucide, încet dar sigur, personalitatea celui condamnat la ea. Potrivit statisticilor, unul din trei români trăieşte în sărăcie şi aproximativ jumătate dintre angajaţii din mediul privat muncesc pe salariul minim pe economie. Despre ce altceva ar putea fi vorba când, după o lună de muncă, primeşti 1263 de lei, dacă nu despre muncă pentru supravieţuire?

Evident că situaţia salariilor din România de azi corespunde unei realităţi economice și politice şi nu pot fi învinovăţiţi pentru ea managerii şi cu atât mai puţin oamenii de resurse umane. Dar dacă uiţi ca manager sau om de resurse umane această realitate, doar pentru că tu ai un salariu îndestulător, stai la un birou confortabil, ai o maşină pricopsită, eşti bine îmbrăcat, nu ai pantofii rupți şi pleci an de an în vacanţă, înseamnă că ai greşit veacul şi poate că ai fi fost mai potrivit pentru o funcţie la Compania Telegrafică Cosmodemonică.

După ce a acceptat oferta, făcută de Compania Telegrafică Cosmodemonică din America de Nord, pentru Henry Miller urmează câteva luni în care face pe spionul prin agențiile firmei, după care, așa cum i se promisese, este înscăunat pe postul de manager de personal în locul domnului Burns, care după mai bine de treizeci de ani de muncă a fost înlăturat pentru că „se lăsase pe tânjală” şi îşi supărase şefii, permiţând să fie angajaţi prea mulţi evrei pe post de curieri. Miller spune despre acesta: „(…) a murit de inimă rea la câteva săptămâni după ce am fost numit. A rezistat atât cât să mă instruiască pe mine și a crăpat. Lucrurile s-au petrecut atât de vertiginos, încât n-am avut timp să mă simt vinovat.

Miller își descrie astfel locul de muncă: “Era un adevărat abator. un lucru lipsit de noimă de la un cap la altul. O risipă de oameni, de material, de efort. O farsă hidoasă pe un fundal de sudoare și de mizerie”. Prețul plătit de Miller pentru a lucra în acest abator şi pentru a se menţine în scaunul de manager de personal nu a fost unul mic. Cel care până atunci fusese dat afară rapid de peste tot unde se angaja, pentru că era asemenea unui reflector care arunca lumină asupra prostiei și zădărniciei”, de data asta stinge lumina şi se conformează sistemului putred: “Spuneam DA la tot ce mi se cerea. Dacă vicepreşedintele decreta că nu trebuie angajaţi infirmi, nu angajam infirmi. Dacă vicepreşedintele spunea că toţi curierii în vârstă de peste patruzeci şi cinci de ani trebuie concediaţi fără preaviz, îi concediam fără preaviz. Făceam tot ce mă instruiseră să fac.”

Dar bezna în care se complace Miller, abdicând de la propriile pricipii şi valori, este de scurtă durată. Acesta se dovedeşte până la urmă un cal troian, căruia Compania Telegrafică Cosmodemonică îi deschisese larg porţile, cu singurul scop de a-l înlocui pe domnul Burns, a cărui vigilenţă în depistarea evreilor, epilepticilor, infirmilor, ex-deţinuţilor, negrilor, etc., care încercau să devină curieri, scăzuse. Loialitatea lui Miller pentru companie păleşte rapid în faţa loialităţii lui pentru oameni, pentru candidaţii “care l-ar fi putut convinge şi pe Dumnezeu Atotputernicul că merită o şansă mai bună dar nu şi pe vicepreşedintele Companiei Cosmococice”.

Într-o primă fază, acţionează cu bună credinţă, încercând să găsească soluţii pentru a rezolva o situaţie contradictorie, în care pe de o parte trebuia permanent să găsească oameni pentru a umple golurile mari din schema de personal, pe de altă parte criteriile pe care trebuia să le aplice la angajare se refereau foarte strict la respingerea candidaţilor. Și nu erau puţine, “existau o mie şi unul de criterii după care trebuia să judeci un solicitant”.

Miller:

“La început am fost entuziast în ciuda represiunii de sus şi a presiunii de jos. Aveam idei şi le puneam în aplicare, fie că-i plăceau sau nu vicepreşedintelui. La fiecare zece zile eram pus pe tapet si tras de urechi pentru că aveam o inimă prea largă. (…). Mereu mi se atrăgea atenţia să nu fiu prea îngăduitor, să nu fiu prea sentimental sau caritabil. FII FERM! FII DUR!, mă povăţuiau. ÎI BAG ÎN MĂSA! îmi spuneam. O să fiu generos, înţelegător, iertător, tolerant, tandru. La început îl ascultam pe fiecare (candidat n.n.) până la capăt; şi dacă nu-i puteam da o slujbă îi dădeam bani şi dacă nu aveam bani îi dădeam ţigări sau îi dădeam curaj. Dar ceva tot îi dădeam! Şi efectul era ameţitor. Nimeni nu poate estima roadele unei fapte bune sau ale unui cuvânt cald.

Şi în mod surprinzător umanismul manifestat de Miller dă rezultate deosebite: “Am reuşit chiar să stopez nebuna fluctuaţie de oameni, un lucru pe care nimeni n-ar fi cutezat să-l spere”.

Dar umanismul lui Miller şi rezultatele obţinute sunt repede spulberate de lăcomia şi dispreţul pentru oameni al celor “de sus” : în loc să mă sprijine mă subminau. Potrivit logicii lor fluctuaţia încetase pentru că salariile erau prea mari. Drept pentru care le-au redus. Era ca şi cum ar fi zdrobit fundul unei găleţi. Întregul eşafodaj s-a năruit, s-a prăbuşit peste mâinile mele.

De ce spun că rezultatele muncii lui Miller au fost spulberate de lăcomia conducătorilor Companiei Cosmodemonice?

Pentru simplul motiv că de fapt nu era vorba de vreo politică de selecţie bazată real pe nişte criterii, deşi existau atât de multe. Acest lucru este demonstrat de modul în care reacţionează cei de sus când fluctuaţia o ia din nou razna, ca urmare a reducerilor de salarii, şi lipsa de oameni devine din nou acută: “Ca să mai îndulcească hapul, mi-au dat a înţelege că pot mări procentajul de angajaţi evrei, că, din când în cînd, pot să mai angajez şi câte un infirm, dacă e bun de treabă; puteam să fac şi una şi alta, adică tot ceea ce la început era împotriva codului.”

Personal, înţeleg reacţia lui Miller, după acest episod în care îşi vede munca năruită, deoarece nu o dată mi-a fost dat să văd cum “cei de sus” dau cu piciorul în rezultatele benefice, chiar pentru firmă, ale unor proiecte de optimizare psiho-organizaţională, doar pentru că ceea ce trebuie să facă ei pentru a menţine, acele rezultate, contravine concepţiei lor defecte despre lume, viaţă şi oameni. Miller spune: “Eram atât de furios, încât angajam tot ce vedeam cu ochii, aş fi luat şi cai sălbatici şi gorile dacă le-aş fi putut incuba acel minim de inteligenţă necesar pentru a livra o telegramă.(…). Stăteam la birou şi-i angajam cu toptanul, fără să mai pun nici o întrebare: negri, evrei, paralitici, schilozi, foşti deţinuţi, curve, maniaci, perverşi, idioţi, orice vietate care era în stare să stea în două picioare şi să ţină în mână o telegramă.. Lucrurile au mers până acolo încât managerul de personal a realizat blasfemia supremă, „pângărind” chiar birourile companiei : şi-a angajat pentru sine o secretară cu sânge de negru.

Spuneam în prima parte a acestui articol (care se doreşte a fi o recenzie, chiar dacă e una mai puţin tipică) că vom încerca să răspundem şi la întrebarea “cât de mult și-a îndoit (Miller) coloana și și-a abandonat propriile valori și principii, în perioada în care a lucrat la Compania Telegrafică Cosmodemonică ?”.

E evident din relatările sale, expuse mai sus, că şi-a indoit-o. Cât de mult? E greu de spus dar mai important este că a revenit rapid la verticalitate morală. Verticalitate care este demonstrată de acțiunile sale la care ne-am referit și, mai ales, este demonstrată din plin de modul cum reacţionează într-unul din episoadele cele mai dificile şi neplăcute cu care se confruntă oamenii de resurse umane în activitatea lor. E vorba de situaţia în care „cei de sus”, fără a ţine cont de nicio circumstanţă atenuantă, îi solicită să concedieze un om, care, deşi e bun în ceea ce face, are la un moment dat un derapaj. E vorba de solicitarea potrivit căreia Miller trebuie să-l concedieze pe veteranul de război Griswold, în momentul în care acesta cedează psihic:

“A doua oară când am simţit realitatea războiului a fost în ziua în care ex-sergentul Griswold, unul dintre curierii noştri de noapte, şi-a ieşit din ţâţâni şi a făcut ţăndări biroul unei staţii. L-au trimis pachet la mine ca să-l dau afară dar nu m-a lăsat inima să-l concediez. (…). L-am scos de pe statul curierilor cu comision şi l-am trecut pe cel al salariilor fixe (post mai prost plătit; n.n.). (…). Omul era atât de confuz, atât de perplex, atât de buimăcit şi răvăşit încât şi-a îngropat capul în braţe şi a plâns pe biroul meu. Şi în timp ce era scuturat de sughiţuri, telefonul a sunat, era biroul vicepreşedintelui – niciodată nu e vicepreşedintele în persoană, ci biroul lui – care mi-a cerut concedierea imediată a omului ăstuia Griswold, iar eu am răspuns < Da domnule!> şi am închis. Nu i-am spus un cuvânt lui Griswold () mi-am zis că dacă va trebui să-l dau afară, cineva o să plătească pentru treaba asta şi, în orice caz vroiam să ştiu de la cine venea ordinul şi de ce. Înfierbântat şi morocănos, a doua zi dimineaţă am urcat direct la biroul vicepreşedintelui, am cerut să-l văd şi l-am întrebat: <Dumneavoastră aţi dat ordinul?> şi de ce. Şi înainte de a-i oferi şansa să nege sau sămi explice motivul, i-am trântit o scurtă prelegere despre război, care nu i-a făcut plăcere şi pe care nu a putut-o îndura şi dacă nu vă convine domnul Will Twilldilliger, n-aveţi decât să ne luaţi slujba, slujba mea şi slujba lui, şi să vă ştergeţi la cur cu ele şi cu aceste cuvinte, am ieşit din birou. M-am întors la abator şi la munca mea obişnuită. Mă aşteptam, desigur, ca până la sfârşitul zilei să mă concedieze. Dar nu s-a întâmplat aşa.(…) am primit un telefon de la directorul general care m-a sfătuit să iau lucrurile mai uşor, să mă calmez, da, să nu pun la inimă, să nu fac nimic pripit, că o să vedem noi cum stau treburile, etc. Presupun că încă mai văd şi acum cum stau treburile, pentru că Griswold şi-a văzut mai departe de slujbă ca de obicei – ba chiar l-am promovat în muncă, făcându-l funcţionar.

În board-ul multor companii există adeseori câte un cretin căruia, oricât de “hidoasă” ar fi situația angajaților, i se pare că aceștia de fapt muncesc în firma ideală și singurul lor scop în viață este acela de a da totul pentru jobul pe care îl iubesc și pentru succesul firmei care le-a făcut onoarea să le ofere acest job. Un astfel de cretin nu putea să lipsească din board-ul Companiei Telegrafice Cosmodemonice și, pentru că vorbim de o corporație cu pretenții, nu putea să fie un cretin de rând, era necesar să fie unul absolut. E vorba de vicepreședintele Will Twilldilliger, cel care trasa și politica de personal pe care trebuia s-o aplice Miller. În disprețul lui pentru cei pe spinarea cărora își sprijinea picioarele jilțului și despre care credea că sunt plătiți prea mult, vicepreședintele era convins că, lucrând la Compania Telegrafică Cosmodemonică, aceștia au șansa realizării în viață la cel mai înalt nivel. Și cum o astfel de șansă fără de egal trebuia făcută cunoscută lumii întregi, vicepreședintele acționează:

“(…) într-o zi când eram eram din nou admonestat pentru nu știu ce neglijență în muncă, vicepreședintele a lăsat să-i scape o frază care mi s-a înfipt în doxă. Mi-a spus că i-ar plăcea ca cineva să scrie o carte, în genul lui Horatio Alger, despre curieri; a sugerat că poate eu ar trebui să mă gândesc la așa ceva.

Despre Horatio Alger puteți afla mai multe pe https://www.britannica.com/biography/Horatio-Alger . El a fost unul dintre creatorii miturilor despre șansa oricărui american sărac de a deveni bogat și faimos prin muncă grea, onestitate și curaj. Mitul și personajele create de el au amețit mințile multor tineri sărmani din America sfârșitului de secol XIX și a primelor două decenii ale secolului trecut, cărora nu le mai rămăsese altă speranță că vor scăpa, din iadul vieții pe care o trăiau, decât cea iluzorie oferită de Alger. Începând cu anii douăzeci, mitul lui Alger a început să se dezumfle, ulterior a început să fie intens criticat și chiar ridiculizat, iar creatorul său a ajuns în timp să fie suspectat de homoerotism, pornire pe care se pare că și-o satisfăcea în timp ce-și documenta cărțile, interacționând cu băiețeii fără casă sau familie care rătăceau pe străzile New York-ului.

Vicepreședintele Will Twilldilliger își găsise în Miller persoana cea mai „potrivită” pentru a releva lumii întregi măreția slujbei de curier la Compania Telegrafică Cosmodemonică și pentru a crea un nou mit cu care să alimenteze “visul unei Americi bolnave”. Iată cum și-l imagina Miller pe curierul vicepreședintelui: L-am văzut pe erou (…) urcând tot mai sus, întâi curier, pe urmă operator, pe urmă administrator, pe urmă șef, pe urmă superintendent, pe urmă vicepreședinte, președinte, magnat de trust, baronul berii, stăpânul celor două Americi, zeul banilor, zeul zeilor, glodul glodurilor, nulitatea la apogeu.

Miller nu putea să rateze șansa care i se oferea și care răspundea unui gând al său, care-l încerca de ceva vreme, de a-și nota experiențele trăite ca manager de personal, pentru a le așterne cândva într-o carte. Așa că, încântat de ideea vicepreședintelui, i-a răspuns acestuia (în gând): “Căcăcios bătrân, așteaptă tu numai să-mi dau drumul…O să-ți torn eu o carte a la Horatio Alger… așteaptă numai!”.

Ideea vicepreședintelui a fost plină de plusvaloare. Ea l-a împins pe Henry V. Miller să scrie prima sa carte. O carte în care a redat portretele reale și neromanțate a doisprezece curieri model. Iată o scurtă descriere a unuia dintre ei, pe nume Carnahan: un absolvent de universitate care dăduse faliment de două ori pe Wall Street, “avea o inteligență remarcabilă (…) era loial, sincer, serios. (…) angajat fără cusur; muncea până la douăzeci de ore pe zi, fiind campionul câstigurilor printre curieri și avea două vicii, “băutura și dorința de a reuși”. Carnahan nu ajunge vicepreședinte la Compania Telegrafică Cosmodemonică, în schimb ajunge în închisoare după ce într-o zi, copleșit de traiul “îmbelșugat” pe care i-l asigura slujba de curier, „și-a împușcat soția și copiii, după care și-a tras și el un glonț. Din fericire, nici unul dintre ei n-a murit. După ce îl vizitează la închisoare, Miller rămâne năucit: “Nu era câtuși de puțin doborât. Dimpotrivă, spera să profite de perioada de detenție pentru a studia managementul vânzărilor. Spera ca după eliberare să devină cel mai bun comis-voiajor din America. Aș putea afirma că părea aproape fericit.

Printre curierii model selectați de Miller, pentru a fi introduși în cartea de proslăvire a acestei slujbe, se mai aflau un hindus care sfârșește cu gâtul tăiat de un soț gelos; un tânăr care cunoștea douăsprezece limbi, motiv pentru care a fost plasat la un oficiu din Cartierul de Est, unde, pentru că i-a cerut unui client să vorbească politicos, a sfârșit cu capul crăpat și creierii împrăștiați pe birou; un delicvent eliberat din închisoare după douăzeci de ani petrecuți pentru o crimă pe care nu o comisese, care avea momente de rătăcire a minților și care în cele din urmă sfârșeste prin sinucidere, într-un astfel de moment; etc. Cam așa arătau curierii model din cartea lui Miller, până la al doisprezecelea. Și nu pentru că autorul i-ar fi selectat în mod inteționat, cu vreun gând ascuns, pe aceștia, ci pentru că acestea erau profilele reale ale celor ce ajungeau curieri, după ce treceau prin abator, iar parcursul lor în carieră și în viață nu semăna câtuși de puțin cu parcursul eroilor lui Horatio Alger.  

Miller nu a publicat niciodată cartea despre curieri, pentru că nimeni nu i-ar fi publicat-o în America acelor ani și nu avea bani să și-o finanțeze singur, în schimb a utilizat conținutul acesteia în romanul Tropicul Capricornului și în alte romane ale sale.

Ar mai fi de răspuns la o singură întrebare, care-mi vine în minte, probabil dintr-un reflex profesional.

A fost Henry V. Miller un bun manager de personal?

Îmi este foarte ușor să răspund. A fost!

A fost, pentru că modul în care a acționat a dus pentru companie la rezolvarea unor probleme grave care erau considerate de nerezolvat.

A fost, și acest lucru îl confirmă chiar “pipernicitul” Hymie, cel care îl respinsese când candidase la postul de curier, cu o supramotivare și o disperare care-l făcuseră să-și falsifice cv-ul cu cea mai mare nerușinare, trecându-și în el un titlu de doctor în filosofie pe care nu-l deținea. Hymie care ulterior îi devine subaltern, cel mai vechi și mai experimentat din echipă, și prieten, îl consideră pe Miller “un bun șef de personal”

A fost, pentru că deși i-a sfidat de nenumărate ori pe cei de sus” și le-a nesocotit ordinele, aceștia nu s-au gândit niciodată, timp de aproape patru ani,  să-l concedieze, ci mai degrabă erau atenți să nu-l supere, atât de tare încât să demisioneze, pe cel cu a cărui metode nu erau de acord dar erau conștienți că astfel le asigura oamenii de care aveau neapărat nevoie pentru a-și umfla conturile.

Cu siguranță că a fost, pentru că Henry V. Miller avea din plin una dintre calitățile fără de care nimeni nu ar trebui să ajungă vreodată manager de resurse umane sau șă conducă oameni în orice domeniu. Avea o capacitate de empatie la cel mai înalt nivel, în raport cu oamenii care pășeau pragul abatorului, cu speranța că vor primi slujba care le va asigura supraviețuirea. Și asta în ciuda faptului că se declară, la un moment dat, ca fiind o persoană caracterizată de “o totală indiferență”.

Episodul cu Grinswold, veteranul de război, este unul care îl marchează în mod evident pe Miller. Retragerea acestuia de la luptă, abandonarea atitudinii de a fi erou în tranșeele vieții, așa cum fusese în tranșeele primului război mondial, îl sperie. Privindu-l pe Grinswold are o revelație: “Asta i se întâmplă unui om care-i erou doar în somn. Când coșmarul nu-i destul de cumplit încât să te trezească, nu faci decât să te retragi în continuare și sfârșești sau pe o bancă în parc sau vicepreședinte.”

Și pentru că nu dorea să fie erou doar în somn” (deși a dovedit din plin că nu era, nici ca manager de personal) sau să ajungă vicepreședinte, ci dorea să schimbe societatea din temelii, Miller s-a “deșteptat și a decis să nu se mai complacă în coșmarul de la Western Union. După aproape patru ani în care a fost șef de personal, într-o zi, a dispărut de la abator. “A ieșit pe aceeași poartă pe care intrase – fără să spună măcar: Cu permisiunea dumneavoastră, domnule!

Henry V. Miller nu a reușit să schimbe societatea americană, de la acea vreme, din temelii. Dar prin cărțile sale i-a zguduit atât de puternic temeliile bazate pe “ipocrizie morală, socială și politică”, încât America s-a speriat și timp de aproape treizeci de ani publicarea operelor lui a fost interzisă, invocându-se faptul că ar fi scrieri pornografice. A fost nevoie de o decizie a Curții Supreme de Justiție a Statelor Unite, în 1964, care să decidă că Miller nu a scris obscenități ci literatură. Și una de o calitate deosebită, care a deschis un drum nou pentru literatura americană din acea perioadă, creând un curent literar la care s-au alăturat și alte nume de mari scriitori ai secolului XX.

În imaginea de la începutul articolului regăsim un grup de curieri (foarte probabil cu un comportament model, apți pentru a fi introduși în lista celor din cartea lui Miller, nepublicată), angajați la Compania Telegrafică Cosmodemonică din America de Nord, în perioada pe care o descrie autorul. În imaginea de la finalul articolului putem vedea sediul principal, somptuos, din acea perioadă, al companiei Western Union, sediu în care își aveau “bârlogul președintele și vicepreședinții, printre care și Will Twilldilliger, admiratorul eroilor falși ai lui Horatio Alger.



Adaugă un comentariu