HENRY MILLER ÎN CĂUTARE DE JOB

HENRY MILLER ÎN CĂUTARE DE JOB (recenzie Tropicul Capricornului – 1)

Deși au trecut peste noi treizeci de ani de capitalism, piața muncii din România este încă o piață incipientă în ceea ce priveşte profesionalismul şi onestitatea relaţiei angajator-angajaţi. O piață care progresează cu pași mici și uneori dă înapoi cu pași mari. O piață plină de contradicții care par să fie din ce în ce mai numeroase de la zi la zi, în loc să se reducă. O piață în care firmele se plâng că nu găsesc oameni să angajeze iar cei care caută un job se plâng că nu găsesc unul serios. O piață în care recruiterii se plâng de superficialitatea aplicanților iar aplicanții se plâng de lipsa de profesionalism a celor care fac selecția. O piață în care și corporațiile cu zeci sau chiar peste o sută de ani de istorie în spate par uneori că nu-și folosesc cu convingere experiența și progresele privind relaționarea cu oamenii, dobândite în economii occidentale dezvoltate, preferând să procedeze într-un mod balcanic. O piață în care mulți manageri nu-și înțeleg angajații iar aceștia își acuză șefii de incompetență. O piață în care relația firmă-angajați și manageri-subordonați mai are de făcut multe progrese. O piață în care adeseori, în unele firme, interesul pentru oameni este copleșit cu totul de o multitudine de interese obscure.

De multe ori, discutând cu diverse persoane sau citind sute de postări și comentarii de pe rețelele sociale, cu privire la aspectele menționate mai sus, gândul mi-a fugit la autorul american de literatură (cu o puternică componentă de critică socială) Henry Miller și la una dintre cărțile sale. Este vorba de Tropicul Capricornului (carte apărută pentru prima dată în 1939 în Franta la Obelisk Press și publicată în limba română de editura Polirom în 2018), o carte despre care cea mai veche publicație săptămânală de politică și cultură progresistă din America, prestigioasa The Nation, spunea: “Prin romanul său, Miller a spulberat pentru totdeauna ipocrizia morală, socială și politică. În demersul său de demascare a valorilor, principiilor și conduitelor false din societatea americană a primelor decenii ale secolului trecut, menite nu să înnobileze ci să degradeze natura umană și eul personal, Miller nu putea să piardă din vedere două componente sociale importante ale respectivei societăți: munca și corporația. Autorul își descrie propria experiență de muncă, trăită într-o corporație înființată în 1851 care și astăzi este emblematică pentru America și omniprezentă în lume. O experiență relatată într-un mod genial, ceea ce o face să devină “un reflector care aruncă lumină asupra realității grotești, cu iz de „abator”, care se poate instala într-o firmă atunci când oamenii pierd din vedere cea mai importantă valoare care ar trebui să le guverneze acțiunile: respectul pentru oameni.

 Tropicul Capricornului este o carte pe care o recomand tuturor celor care lucrează în domeniul resurselor umane. O carte pe care o recomand, mai ales, angajaților de orice fel, care trebuie șă știe că astfel de experiențe, ca cea relatată de Miller, se pot întâmpla. O carte pe care în mod special o recomand managerilor, deoarece ei sunt până la urmă cei care pot opri o firmă să devină “abator”. O recomand celor care nu au citit-o dar le-o recomand și celor care au citit-o deja, propunându-le să recitească, dintr-o nouă perspectivă, pasajele referitoare la experiență de muncă trăită de Miller.

Întâmplările din carte se petrec în preajma anului 1920, așa că orice asemănare cu situații auzite, întâlnite sau trăite în ziua de azi, în firme din România sau de aiurea, este pur și simplu întâmplătoare și total neintenționată. Dreptul la comparație vă aparține.

Iată-l pentru început pe Henry V. Miller în postura de candidat disperat pentru găsirea unui job, oricare ar fi acesta. Postură din care ne dăm seama că uneori pentru obținerea și păstrarea unui job nu sunt necesare competențe ci disponibilitatea de a îndoi coloana vertebrală, de a admite fără logică că albul n-ar fi alb ci negru, de “a linge în cur” șefi zămisliți din prostie sau chiar mai mult decât atât: disponibilitatea de a te complace să devii unealtă în mâinile murdare ale unor persoane cu putere, animate de interese oculte.

Henry Miller:

“Există obiceiul de a se arunca toată vina pe război. Dar eu afirm că războiul nu a avut nimic de a face cu mine, cu viața mea. Într-o vreme când alții își găseau slujbe confortabile, eu schimbam serviciu după serviciu și niciodată nu reușeam să leg cele două capete. De îndată ce eram angajat eram și concediat. Inteligență aveam cât cuprinde dar nu inspiram încredere. Oriunde mă duceam semănam discordie – nu pentru că aș fi fost un idealist, ci pentru că eram ca un reflector care arunca lumină asupra prostiei și zădărniciei. Și apoi, nu mă pricepeam să ling în cur. Un lucru care, fără îndoială, m-a marcat. Când solicitam o slujbă, oamenii își dădeau pe dată seama că nu îmi păsa dacă o căpătam sau nu. Și, desigur, în general nu o căpătam. Dar după un timp însăși căutarea unei slujbe devenise o activitate în sine, o trecere de timp, ca să spun așa. Intram și ceream orice fel de slujbă. Era un mod de a-mi omorî timpul – nu mai rău, din câte îmi dădeam seama, decât munca în sine. Eram propriul meu patron și îmi stabileam propriile mele ore, dar spre deosebire de alți patroni, nu antrenam decât propria mea ruină și propriul meu faliment. Nu eram o corporație, un trust, o federație sau o organizație de națiuni – eram, mai curând, ca Dumnezeu.

Aceasta a continuat până la mijlocul războiului, până ce… mă rog, până ce, într-o bună zi am căzut în cursă. Venise, în sfârșit și momentul când aveam o nevoie disperată de un serviciu, îmi crăpa buza. Nemaifiind nici un minut de pierdut, am hotărât să-mi iau ultima slujbă din lume, aceea de curier. Am intrat în biroul de personal al companiei telegrafice – Compania Telegrafică Cosmodemonică din America de Nord (nume dat metaforic, în realitate e vorba de compania Western Union – n.n.) – spre sfârșitul zilei, gata să trec prin orice încercare. Tocmai veneam de la Biblioteca Publică și purtam sub braț niște tratate groase de economie și de metafizică. Spre stupoarea mea, mi s-a refuzat slujba.

Tipul care mi-a făcut vânt era o aschimodie ce lucra la pupitrul de comandă. Se pare că mă luase drept un student, deși din cererea mea reieșea clar că terminasem de mult facultatea. Ba chiar mă gratificasem în cerere cu titlul de doctor în filozofie de la Universitatea Columbia. Aparent pipernicitul observase acest lucru sau poate îi stârnise bănuieli.

Eram furios pentru că, o dată în viața mea, tratasem și eu chestiunea cu seriozitate. Nu numai atât, dar îmi înghițeam mândria, care, într-un anumit fel, e destul de substanțială. Nevastă-mea, desigur, m-a tratat cu obișnuitul ei rânjet de dispreț. Pretindea că n-am urmărit decât să fac un gest ostentativ.

M-am dus la culcare muncit de gândul acesta, devenind tot mai furios pe măsură ce se scurgea noaptea. (….) ce mă râcâia era faptul că mă respinseseră pe mine, Henry V. Miller, un individ competent, superior care solicitase cea mai umilă slujbă din lume. (…)

 Dimineața m-am trezit devreme, m-am bărbierit, am îmbrăcat costumul cel bun și am pornit-o cu pași repezi spre metrou. M-am dus la cartierul general al companiei telegrafice, la etajul douăzeci și cinci unde își aveau bârlogul președintele și vicepreședinții. Am cerut să-l văd pe președinte. Desigur acesta era plecat din oraș, sau prea ocupat ca să mă poată primi, așa că am fost întrebat dacă n-aș vrea să vorbesc cu vicepreședintele sau mai curând cu secretarul acestuia. Am discutat cu secretarul vicepreședintelui (…), am făcut-o abil, fără înfierbântare, dar dându-i a înțelege că nu eram omul de care se poate scăpa așa ușor.

Când a pus mâna pe telefon și l-a cerut pe directorul general, am crezut că e o glumă și că are de gând să mă poarte de la Ana la Caiafa pentru a mă face să mă satur. Dar de îndată ce l-am auzit vorbind, mi-am schimbat părerea. Și când am ajuns la biroul directorului general (…) am constatat că eram așteptat. M-am cufundat într-un confortabil fotoliu de piele și am acceptat trabucul rotofei care mi s-a oferit. Individul din fața mea mi s-a părut vital interesat de problemă. Îmi cerea să-i povestesc totul , până la cel mai mărunt detaliu, urechile mari și păroase îi erau ciulite ca să prindă și ultima firimitură de informație care urma să justifice nu știu ce idee încolțită sub cupola scăfârliei lui. Mi-am dat seama că, din întâmplare, eram pentru el un instrument picat la țanc, menit să-i facă un hatâr.

I-am îngăduit să stoarcă de la mine tot ce urmărea, atent tot timpul din ce parte bate vântul. Și pe măsură ce discuția progresa, observam cum devenea tot mai interesat. În sfârșit îmi dădea și mie cineva o dovadă de încredere! Doar de atât aveam nevoie pentru a mă lansa pe una din liniile mele favorite. Căci după ani și ani de vânătoare de slujbe, devenisem un expert: nu numai că știam ce nu trebuie să spun, dar mă pricepeam ce subînțelesuri să sugerez, ce să insinuez. (…) Am aflat că Hymie (“pipernicitul” care-i refuzase autorului slujba – n.n.) – jidănașul ăla sfrijit” cum îi spunea directorul – nu avea nici un drept să se dea drept șef de personal. Hymie își uzurpase prerogativele, asta reieșea clar. Și reieșea la fel de clar că Hymie era evreu și că evreii nu-i miroseau bine nici directorului general și nici domnului Twillinger, vicepreședintele. Poate că Hymie “jidănașul împuțitera vinovat de procentul mare de evrei angajați în corpul de curieri. Poate că, într-adevăr Hymie făcea angajările (…) așa cum îi spuneau ei (evreii – n.n.).

Era o ocazie picată din cer, mi-am dat seama, pentru a-l dărâma pe un anumit domn Burns, care, am fost informat, era director de personal de treizeci de ani încoace și care, evident, se lăsase pe tânjală.

Convorbirea a durat câteva ore. Înainte de a se sfârși directorul general m-a informat că are de gând să mă numească pe mine șef la personal. Totuși, înainte de a mă vârî în birou, voia să-mi ceară, ca o favoare și ca un fel de ucenicie menită să-mi consolideze postul, să lucrez un timp în calitate de curier special. Urma să primesc salariul de șef de personal, dar acesta îmi va fi plătit dintr-un cont separat. Pe scurt, urma să navighez de la un oficiu la altul și să observ modul în care merg treburile. Din când în când trebuia să redactez un mic raport asupra celor constatate. Și, o dată la câtva timp, îmi sugeră el mai departe, aveam să-i fac o vizită acasă, pe șest, ca să discutăm despre condițiile din cele o sută una filiale ale Companiei Telegrafice Cosmodemonice din New York. Cu alte cuvinte, câteva luni urma s-o fac pe spionul, după care aveam să conduc prăvălia. Poate că într-o bună zi o să mă numească și director general sau vicepreședinte.

Părea o ofertă tentantă, chiar dacă era înfășurată în căcat. Am acceptat.

Poate cineva care citește afirmații ca “Într-o vreme când alții își găseau slujbe confortabile, eu schimbam serviciu după serviciu și niciodată nu reușeam să leg cele două capete. De îndată ce eram angajat eram și concediat.” sau Intram și ceream orice fel de slujbă. Era un mod de a-mi omorî timpul – nu mai rău, din câte îmi dădeam seama, decât munca în sine” ar putea concluziona că experiența relatată în carte aparține unei persoane care nu numai că nu are chef dar nici nu prea știe să muncească, concluzie care pe bună dreptate ar știrbi mult din probitatea autorului în legătură cu acest subiect. Dar lucrurile sunt departe de a sta așa și pentru asta vă propun să aruncați o privire asupra “decalogului” pe care Miller și l-a impus în raport cu munca sa de creație (decalogul lui Miller conține reguli cu largă aplicabilitate pentru a asigura reușita și în alte tipuri de muncă):

„1.Lucrează pe rând, câte un singur lucru o dată, până când termini.

 2.Nu fi agitat! Lucrează cu calm și bucurie la tot ce faci în momentul prezent.

 3.Lucrează după program și nu după chef. Oprește-te la timpul stabilit!

 4.Dacă nu poți crea, nu poți munci!

 5.Clădește mai degrabă câte puțin în fiecare zi decât să încerci să-ți stimulezi imaginația prin fel de fel de mijloace.

6.Păstrează contactul cu oamenii! Întâlnește-te cu prietenii, plimbă-te prin diverse locuri, bea, dacă îți place!

7.Nu fi cal de povară! Muncește doar cu plăcere.

8.Uită de toate regulile astea când ai chef – dar întoarce-te la ele a doua zi. Concentrează-te.   Focusează-te. Elimină ce nu e important.

9.Uită cărțile pe care ai vrea să le scrii. Gândește-te doar la cartea pe care o scrii acum.

10.Scrisul să fie întotdeauna pe primul plan. Pictura, muzica, prietenii, filmele, imediat după acesta.” (Henry Miller on Writing; 1964)

În articolul următor vom vedea cum poate arăta “abatorul” din interior, cât de lipsită de umanitate poate deveni munca în domeniul resurselor umane și, de ce nu,  cât de mult și-a îndoit coloana și și-a abandonat propriile valori și principii, în perioada în care a lucrat la „Compania Telegrafică Cosmodemonică” demolatorul de valori și principii sociale ipocrite, Henry V. Miller.



Adaugă un comentariu