Despre autor

Un altfel de CV sau Scurt eseu despre un plan de carieră pe jumătate ratat.

M-am născut pe Dunăre și am crescut mare într-o barcă pescărească, luptându-mă, de prin clasa a cincea și până la terminarea liceului, cel mai adesea cu vâslele de două ori mai mari ca mine, uneori cu pești de dimensiuni greu de crezut (chiar dacă citești despre asta într-un atlas de zoologie) și nu de puține ori cu natura dezlănțuită.

Ținând cont de adrenalina pe care ți-o dă confruntarea cu un pește de 2-3 metri, sărit bine de suta de kilograme, nu e de mirare că prima mea dorință legată de carieră a fost să continui tradiția în familie și șă fiu pescar profesionist pe viață. Dorința mi-a fost repede curmată de ai mei care au zis sec: “Nici să nu te gândești”. Și pentru a fi mai convingători dar și pentru a ne facilita înscrierea pe “calea cărții” (mie și celor doi frați pe care îi am) au instituit interdicția de a ne urca în barcă dacă nu aveam rezultate școlare excelente.

Următorul pas în cariera mea imaginară a fost să mă fac marinar și să cutreier mările și oceanele lumii. Dar nici de data asta n-am avut noroc. M-am lovit de unul dintre foarte puținele clișee adoptate de ai mei în educația pe care am primit-o de la ei (probabil din cauză că aveau atât de puține erau imposibil de combătut): “Marinarii nu pot să aibă viață de familie”.  Încă un clișeu care nu are nicio legătură cu realitatea dar care a acționat cu forță de principiu.

Fiindu-mi spulberat și visul de a deveni marinar dar și ca urmare a faptului că “obligat” fiind să merg la școală incepuseră să-mi placă matematica (în special geometria) și fizica, am intrat la un liceu de mate-fizică, cu gândul ascuns de a mă face pilot. Spun “gând ascuns” pentru că de data asta nu l-am mai dezvăluit alor mei pentru a evita să fie combătut cu vreun eventual alt clișeu, de tipul “Tu nu vezi că la Bărăganu avioanele cad ca muștele?” (Bărăganu se află la vreo șase kilometri de localitatea în care am copilărit, acolo este situat aeroportul militar Fetești). Într-adevăr pe vremea aceea prăbușirile MIG-urilor învechite erau foarte frecvente dar asta nu mă speria câtuși de puțin. Din păcate și acest pas din carieră a rămas imaginar, de data asta nu din cauza vreunui clișeu ci a unei mici probleme de ordin medical. Suficient de mică pentru a nu mă deranja niciodată în viață dar insuficient de mică pentru a trece examenele medicale, foarte stricte la acea vreme, ale unei școli militare de aviație.

Când am constatat că sunt “inapt” pentru a deveni pilot mă aflam la începutul clasei a unsprezecea și începeam deja să mă consolez cu gândul că mă voi face inginer, încercând șă mă dumiresc care dintre domeniile de studiu de la Politehnică mi-ar plăcea cel mai mult. Numai că și acest pas din cariera mea a rămas tot unul imaginar, fiind spulberat brusc de venirea revoluției care a atras după sine printre altele și prăbușirea aproape totală a pieței muncii pentru ingineri.

A fost pentru prima dată când am conștientizat că ratez în toate planurile mele de carieră și speriat de ideea șomajului pe viață m-am aplecat asupra situației pentru o analiză atentă a cauzelor eșecurilor. Și le-am identificat rapid: fie “calea cărții” pe care ai mei au insistat atât de mult să o urmez era una greșită; fie țara era greșită; fie și una și alta. Pentru a fi sigur că elimin toate cauzele posibile am luat toate cele trei variante în calcul și mărturisesc că am lăsat-o ușor cu școala, menținându-mă la un nivel minim dar suficient pentru a lua bac-ul, renunțând la intenția de a face vreo facultate și devenind hotărât ca imediat ce voi termina liceul și voi face 18 ani să plec nu doar în altă țară ci pe un alt continent, pentru a-mi construi acolo viitorul.

Desigur că mă gândeam la America iar singurul “manual” pe care m-am mai concentrat în perioada liceului era filmul lui Elia Kazan al cărui titlu exprimă, prin simpla repetare a numelui celebrului continent, dorința și hotărârea de nestăvilit a unui tânăr care e gata să facă orice pentru a scăpa din ghearele unui spațiu în care se amesteca răul balcanic cu cel oriental.

Am eșuat din nou. De data asta fără a putea da vina pentru eșecul meu pe cineva sau pe context, ci dintr-un motiv care ținea strict de mine: prin trimestrul al doilea din clasa a doisprezecea m-am îndrăgostit. Și cum persoana de care m-am îndrăgostit (care ulterior mi-a devenit și îmi este și în ziua de azi soție) nu avea aceeași perspectivă aventuroasă asupra viitorului în carieră și în viață ca mine, fiind mai tolerantă cu răul din spațiul balcanic, am dat visul pentru America pe speranța iluzorie că țara va progresa. Așa că m-am hotărât s-o iau din nou pe “calea cărții” și să încerc să-mi construiesc o carieră. Numai că de data asta am decis să nu mai țin cont de nimeni și nimic în alegerea profesiei și să fac o facultate într-un domeniu care simțeam că o să-mi placă.

Am ales Psihosociologia. Și mi-a plăcut. Mi-a plăcut atât de mult încât mă simțeam la cursuri și seminarii ca delfinul în apă iar examenele erau pentru mine o joacă, chiar și cele cu profesorii considerați cei mai exigenți. În anul doi de facultate am mai făcut o alegere, bazându-mă din nou pe regula să urmez ceea ce simt că-mi place. Așa că atunci când aproape toți colegii mei visau să ajungă psihoterapeuți eu am decis să mă concentrez pe psihologia organizațiilor și managementului. Și din nou nu am greșit. Nu numai că mi-a plăcut dar am fost un norocos având ocazia să învăț meserie de la cel mai mare specialist și profesor pe care l-a avut România în acest domeniu.

Cred că aceste două alegeri, a facultății și a domeniului de specializare, au constituit momentul de la care planurile mele de carieră imaginară au început să se transforme în realitate iar eșecurile au început să dispară.

Nu a fost ușor. La început încercam să le vorbesc patronilor despre rolul psihologului într-o firmă și făceam asta în perioada în care majoritatea românilor puneau semnul egal între psiholog și psihiatru sau cel mult aveau ceva idee despre ce înseamnă un psihoterapeut, fiind șocați de ideea că un psiholog s-ar putea ocupa de resurse umane, de organizare sau de optimizarea managementului. Dar am fost convingător.

Au urmat 16 ani de activitate profesională în câteva firme din domenii variate și mai bine de 4 ani ca freelancer. N-o să zăbovesc mai mult asupra acestei perioade (deși e destul de lungă, foarte consistentă și plină de realizări) deoarece pentru a vă putea face o imagine asupra ei e suficient să aruncați o privire pe contul meu de linkedin ( www.linkedin.com/in/pop-ionel-doncilă ).

Acum, după mai bine de doi ani de muncă de pregătire, cu alte zeci sau chiar sute de cărti de specialitate citite (din nou “calea cărții”) și muncă asiduă de elaborare a unor tehnici proprii, sunt gata să demarez un proiect amplu în plan profesional, proiect din care face parte și acest blog.

Cred că sunt o persoană destul de consecventă. Atât de consecventă încât dacă mi-ar pune cineva o întrebare (clișeu) de genul “Dacă ai lua-o de la capăt în alegerea profesiei ce ai vrea să fii?” aș da, cel mai probabil, următorul răspuns: Pescar profesionist pe un vas de pescuit marin, Căpitan pe o navă cargo transoceanică, Pilot de avion și Psiholog specializat în psihologia organizațională și a managementului.

Sunt o persoană perseverentă. Atât de perseverentă încât nici acum nu mă pot împăca cu lanțul de eșecuri din cariera mea. Așa că în următorii cinci ani am planificată o perioadă de șase luni de gap în care voi merge să lucrez ca pescar pe un vas. Pentru că în Alaska e greu cu formalitățile de îmbarcare cel mai probabil voi opta între Marea Nordului/Norvegiei sau Atlantic-Portugalia). În plus, de aproape doi ani mă preocup de pregătirea mea ca marinar și obținerea brevetelor. Nu pentru a deveni căpitan de vas transoceanic dar suficient pentru a fi skipper pe o ambarcațiune cu care să-mi plimb familia și prietenii în siguranță, pe mare sau pe ocean.

Sunt perseverent dar cred că nu sunt perfecționist și poate de aceea nu mi-am făcut nici un plan pentru a obține un brevet de pilot.

Ce ar mai fi de spus relevant despre mine? A… era să uit. V-am spus că sunt căsătorit dar nu v-am spus că am o fiică. La 25 de ani a străbătut deja multe dintre cele mai zbuciumate mări și porțiuni de ocean de pe glob. Nu ca marinar pe o navă cargo ci ca oceanograf pe vase de cercetare.

Pop-Ionel Doncilă

Despre blog

De ce m-am hotărât să-mi fac un blog?

N-o să fiu ipocrit, așa că prima explicație este că și Blogul meu, ca multe alte bloguri, vine la pachet cu rolul de promovare a unui business. Un business în care mi-am propus să realizez o abordare un pic diferită, în cea mai mare parte cu tehnici proprii, a unor domenii ca managementul carierei, dezvoltare organizațională, leadership (v. www.smart-career.ro și www.humanside.ro ).

Dar aceasta nu este singura și nici cea mai importantă explicație. Foarte probabil aș fi creat acest Blog chiar dacă nu ar fi existat business-ul. L-aș fi creat din cu totul alte motive, mult mai puternice, pe care încerc să le explic în continuare.

Până la un punct din cariera mea una dintre componentele activității era reprezentată de procesul de recrutare și selecție pentru tot felul de posturi și firme. Interviurile, de care nu mă mai ocup demult, doar arareori pentru prieteni, dar cărora le duc uneori dorul, au constituit o sursă importantă de informații legate de relația angajat-firmă în toate ipostazele ei, începând cu simpla candidatură pe un post, trecând prin viața în firmă și sfârșind cu demisia sau concedierea. Și credeți-mă, pe parcursul miilor de interviuri am întâlnit tot felul de cazuri: absolvent de teologie căruia un episcop (care în vremurile de azi semnează condica la DNA) îi solicitase doi ani la rând toate felurile de șpagă amăgindu-l cu acordarea unei parohii pe care n-a obținut-o nici în ziua de azi; angajați din multinaționale cu renume care relatau despre angajări și promovări pe bază de șpagă, nepotism, relații politice sau de altă natură și tot felul de criterii despre care ai crede că sunt specifice doar sectorului public; angajați într-o firmă aparținând unei persoane care ocupa poziția de Ministru al muncii și protecției sociale, care erau “motivați” prin înjurături și amenințarea cu bătaia (amenințare pusă chiar și în practică uneori); angajați care erau exploatați până la epuizare fizică și psihică după care la primul semn de reducere a ritmului de muncă erau puși pe liber; angajați care au muncit din greu și au fost loiali unei firme apoape 20 de ani după care au fost puși pe liber pentru simplul fapt că un manager “vizionar” a decis să întinerească echipa; concedieri individuale făcute de ziua de naștere sau concedieri în masă făcute de sărbători, etc.; etc.  La un moment dat am vrut să aștern pe hârtie astfel de cazuri cu intenția de a le publica (ar fi ieșit o carte groasă) dar nu am pus în practică această idee și sincer, nu regret pentru că am acum ocazia să le abordez altfel.

Am făcut diagnoze și am proiectat sisteme motivaționale, având ocazia să văd uneori cât de greu le e unor patroni și/sau manageri să înțeleagă care este de fapt și cât poate fi lărgită aria de intersecție dintre nevoile firmei și nevoile angajaților. Alteori am văzut cât de ușor se destramă un astfel de sistem, odată implementat, din cauza unor manageri care nu știu sau nu vor să mânuiască așa cum trebuie pârghiile motivaționale pe care le au la îndemână. De asemenea am văzut cât de puțin își cunosc uneori angajații propria motivație și cât de greu identifică adevăratele surse de satisfacție/insatisfacție în muncă.

Am văzut angajați care deși erau oameni de vânzări foarte buni nu reușeau să evalueze corect o ofertă de job primită sau să-și negocieze cu succes propriile beneficii, cum la fel de bine am văzut manageri care au pierdut persoane cheie și și-au creat dezechilibre majore în activitatea departamentului sau a firmei după ce s-au bucurat că le-au îmbrobodit, pe respectivele persoane, la negocierea beneficiilor.

Am văzut persoane care pentru că gândeau în legătură cu parcursul lor profesional doar în termeni de aici și acum sau pentru că se raportau strict la beneficiile materiale au căzut în capcane periculoase legate de viitorul lor, nu numai în ceea ce privește cariera dar chiar viața în ansamblu.

Am conceput și implementat multe programe de dezvoltare pentru firme, având  ca scop optimizarea diferitelor componente ale spațiului organizațional (structuri, motivație, decizie, comunicare, etc.) și nu de puține ori am văzut cum se poticnește managementul în momentul în care explicam că schimbările trebuie introduse de sus în jos sau, alteori, cum angajații erau refractari la schimbări chiar dacă acestea erau în avantajul lor.

Am cunoscut foarte mulți manageri, am lucrat direct cu mulți și am condus eu însumi grupuri mari în anumite momente, așa că am avut ocazia să văd ce greu este uneori pentru un conducător de departament sau de firmă să înțeleagă și să aplice adevăratul sens al unor concepte ca: empatie, obiectivitate, responsabilitate, etică, toleranță la frustrare, reprezentare, respect, etc.

Am văzut cu câtă ușurință se vorbește de cele mai multe ori despre echipă și leadership….

Nu vreau să credeți că am întâlnit numai situații cu conotație negativă. La fel de ușor aș putea să înșirui la nesfârșit exemple pozitive.

Toate exemplele enumerate mai sus, la care se pot adăuga alte tipuri numeroase de exemple (legate de climatul psihosocial din firme, gestionarea echipelor, gestionarea relațiilor interpersonale și a conflictelor, etc., etc.) dar și cele pozitive, neenumerate, au constituit tot atâtea argumente care m-au făcut să creez acest Blog, deoarece simt că am de spus ceva despre ele, ceva care poate fi de ajutor celor ce se pot confrunta cu situații similare, de pe o poziție sau alta.

De ce nu este un blog de HR?

Pentru că nu mi-a plăcut niciodată ideea ca angajații unei firme să fie priviți ca o resursă. Consider că ei, împreună, reprezintă mult mai mult. Reprezintă chiar Personalitatea firmei și trebuie tratați ca atare.

De ce worklifeintegration.ro?

Pentru că până la urmă, atât angajații cât și firmele, pentru a obține succesul psihologic respectiv financiar pe termen lung, trebuie să înțeleagă că acestea depind foarte mult în ziua de azi de gradul de work-life integration, grad care reprezintă în fapt mărimea ariei acelei intersecții a nevoilor la care mă refeream câteva paragrafe mai sus.

Cui se adresează Blogul?

Tuturor celor ce muncesc, indiferent de domeniul, firma sau postul din care o fac.

Care este până la urmă scopul pe care mi l-am propus?

Să contribui cât pot la îmbunătățirea calității vieții celor ce muncesc, atât prin intermediul Blogului cât și prin intermediul serviciilor business-ului la a cărui promovare contribuie acesta.

 

CopyRight

CopyRight

Materialele de pe acest site se afla sub protectia Legii Dreptului de Autor. Preluarea lor, integrala sau partiala, poate fi facuta doar in scopuri necomerciale si cu indicarea sursei: worklifeintegration.ro.
In cazul preluarii pentru materiale postate pe internet sursa va fi indicata printr-un link catre articolul respectiv de pe blog.